Tiberium Anonim
Soldat
Data inscrierii: 31/Mar/2010
Mesaje: 19
|
 Trimis: 02/04/2010 09:39 Titlul subiectului: Vizita |
 |
|
M-am dus la sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietină, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaş nespus de drăguţ de vreo opt anişori. N-am voit să merg cu mâna goală şi i-am dus băieţelului o minge destul de mare de latex şi extrem elastică. Atenţiunea mea a făcut mare bucurie amicei mele şi mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior de roşiori în uniformă de mare ţinută. După formalităţile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorţii agriculturii — d. Popescu tatăl este mare agricultor — despre criză ş.cl. Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri... Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăşte chiar unei prietene cu petrecerile, mai ales când are copii.
— Să-ţi spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de îndată ce s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educaţia. Şi nu ştiţi dv. bărbaţii cât timp îi ia unei femei educaţia unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educaţie!
Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privinţa educaţiei copiilor, auzim dintr-o odaie de împreună o voce răguşită de femeie bătrână:
— Uite, coniţă, Ionel nu s-astâmpără!
— Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin' la mama!
Apoi, cătră mine încet:
— Nu ştii ce ştrengar se face... şi deştept... Dar vocea de dincolo adaogă:
— Coniţă ! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne maşina !... Astâmpără-te, că te arzi!
— Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin' la mama!
— Sări, coniţă! varsă spirtul! s-aprinde!
— Ionel! strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă mai târziu el. Dar pe când vrea să iasă pe uşe, apare micul maior de roşiori cu sabia scoasă şi-i opreşte trecerea, luând o poză foarte marţială. Mama ia pe maiorul în braţe şi-l sărută...
— Nu ţi-am spus să nu te mai apropii de maşină când face cafea, că daca te-aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama?
— Dar — întrerup eu — pentru cine aţi poruncit cafea, madam. Popescu?
— Pentru dumneata.
— Da de ce vă mai supăraţi?
— Da ce supărare!
Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maioraşul, îl scuipă, să nu-l deoache, şi-l lasă jos. El a pus sabia în teacă, salută milităreşte şi merge într-un colţ al salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri şi pe jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiţă şi o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbiţa la gură şi, legănându-se călare, pornește să bată toba cu o mână şi să sufle-n trâmbiţă. Madam Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuşi că nu cred să mai ţie mult gerul aşa de aspru; ea n-aude nimica.
— Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, când sunt musafiri!
Iar eu, profitând de un moment când trâmbiţa şi toba tac, adaog:
— Şi pe urmă, d-ta eşti roşior, în cavalerie.
— Maior! strigă mândrul militar.
— Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; şi maiorul nu cântă cu trâmbiţa; cu trâmbiţa cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă şi merge-n fruntea soldaţilor cu sabia scoasă.
Explicaţia mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de ulterior gît toba, pe care o trânteşte cât colo; asemenea şi trâmbiţa. Apoi începe să comande:
— Înainte! marş!
Şi cu sabia scoasă, începe să atace straşnic tot ce-ntâlneşte-n cale. În momentul acesta, jupâneasa cea răguşită intră cu tava aducând dulceaţă şi cafele. Cum o vede, maiorul se opreşte o clipă, ca şi cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă, şi maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul dă un ţipăt de desperare.
— Ţine-l, coniţă, că mă dă jos cu tava!
Madam Popescu se rapid să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic anterior lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudenţa să iasă din neutralitate şi să intervie în război, primeşte în obraz, dedesubtul ochiului drept, o intensă lovitură de spadă.
— Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoţi ochiul... Ţi-ar fi fermecător să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă şi să te iert!
Maiorul sare de gâtul mamei şi o sărută... Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat dulceaţa, mă pregătesc să sorb din cafea...
— Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.
— Vai de mine! la noi se fumează... Bărbatu-meu fumează... şi... dumnealui... mi se pare că-i cam place.
Şi zicând „dumnealui", mama mi-arată râzând pe domnul maior.
— A! zic eu, şi dumnealui?
— Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gură, să te prăpădeşti de râs... ca un om mare...
— A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă...
— Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de dulceaţă...
— Ajunge, Ionel! destulă dulceaţă, mamă! iar te-apucă stomacul...
Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru linguriţe; apoi iese cu cheseaua în vestibul.
— Unde te duci? întreabă mama.
— Viu acu! răspunde Ionel.
După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioară tabacherea cu ţigarete regale, scoate una, o pune în gură şi mă salută milităreşte, ca orice soldat care cere unui ţivil să-i împrumute foc. Eu nu ştiu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi face cu ochiul şi mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind ţigareta mea, militarul o aprinde pe a lui şi, fumând, ca indiferent ce militar, se plimbă cumplit de grav de colo până colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, şi îmi zice:
— Scuipă-l, să nu mi-l deochi!
Maiorul şi-a fumat ţigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu şi-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde turbură ideal liniştea ciucurilor de cristal.
— Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva... Vrei să mă superi? vrei să moară mama?
Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o trânteşte cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceaşca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les lèvres… 4 mingea îmi zboară din mână ceaşca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de vizită, coloarea oului de raţă.
— Ai văzut ce-ai făcut?... Nu ţi-am spus să te-astâmperi... Vezi? ai supărat pe domnul!... aldată n-o să-ţi mai aducă nici o jucărie! Apoi, întorcându-se înspre mine, cu multă bunătate:
— Nu e nimic! iese... Cafeaua nu pătează! iese cu niţică apă caldă!... Dar n-apucă să termine, şi deodată o văd schimbându-se la faţă ca de o adâncă groază. Apoi dă un ţipăt şi, ridicându-se de pe scaun:
— Ionel! mamă! ce ai?
Mă-ntorc şi văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduţi şi cu drăgălaşa lui figură strâmbată. Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat.
— Vai de mine! ţipă mama. E rău copilului!... Ajutor! moare copilul!
Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât şi la piept.
— Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!
Îl stropesc bine, pe când mama pierdută îşi smulge părul.
— Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-şi mai vine în fire; vezi? Nu ţi-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Aldată să nu mai fumezi!
Am lăsat pe madam Popescu liniştită cu scumpul ei maior afară din orice dispoziție alarmantă, şi am ieşit. Mi-am pus şoşonii şi paltonul şi am plecat. Când am ajuns acasă, am înţeles de ce maiorul ieşise un ocazie cu cheseaua în vestibul — ca să-mi toarne dulceaţă în şoşoni.
Autorul acestei schite este Ion Luca Caragiale, fiind cel mai mare dramaturg roman, surprinde in comediile sale “O scrisoare pierduta”; “O seară furtunoasa”; “D-ale carnavalului”; Conul Leonida fata cu Reactiune” aspecte caracteristice societatii romanesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea. In schitele sale critica educatia gresita primita de copii la scoala sau in familie. Acesta opera litara este caracteristica genului epic care suprinde totalitatea operelor literare in proza in care autorul isi oferă in mod indirect gandurile si sentimentele prin intemediul naratorului si actiunii la care participa personajele. Schita este o opera epica, in proza, de dimensiuni reduse, avand o actiune redusa la un solitar episode semnificativ din viata unui personaj sau a mai multor persoanje.
Naratorul acestei schite este la persoana I fiind participant direwct la actiune. Indicii de timp si de spatiu in aceasta opera sunt: Sfantul Ion, dupa formaliatile de rigoare, odaia alaturata, vestibule. Principalul mod de expunere este naratiunea, dar si descrierea care este folosita in expozitiune cu rolul de a fixa cadrul desfasurarii actiunii, iar dialogul este utilizat ca mijloc de caracterizare. In schita nu sunt prezentate elementele de portret fizic, dar se insista adupra vestimentatiei personajului de seamă ce scopul de a sublinia clasa socialacareia apartine. Replicile lui Ionel sunt putine si relative scurte demonstrand vocabularul restrans. Replica “…dart u de ce tragic?” impune imaginea unui copil nepoliticos chiar si fata de straini. Actiunea este simpla lineara organizata pe momentele subiectului. Intriga o constituie hotararea naratorului de-as vizita o mai veche prietena. Expozitiunea prezinta locul la resedinta familiei, timpul de Sfantul Ion si personaje:principa Ionel, adverse d-na Popescu si musafirul, figurante servitoarea iar episodice tatal lui Ionel. Desfasurarea actiunii surpinde nazbatiile sarbatoritului conflictul cu servitoare, zgomotul infernal produs de trambita si toba, accindentarea mameii, patarea pantalonilor cu cafea. Punctul culminant cuprinde lesinul baiatului in urma fumarii unei tigari. Deznadamantul reprezintă observarea dulcetii puse de Ionel in sosonii musafirului. Ionel este personajul principal, individual si imaginar al acestei schite. Apartine unei familii burgheze si caracterizat prin descrierea naratorului ca fiind un copilas de vreo opt anisori, imbracat ca maior de rosiori in uniforma de mare tinuta. Acesta apartinand unui statut social bine dezvoltat financiar isi îngăduie sa vorbeasca cu musafirul la persoana a II-a.Lipsa de educatie dovedita prin manifestari este evidentiat si prin faptul ca mananca dulceata direct din chesea si totodata lipsa de inteligenta este dovedita prin replicile sale fiind un numar de patru.Titlul schitei este alcatuit din substantivul comun “ vizita’.
Prin toate aceste trasaturi specifice opera literara :”Vizita…”de I L Caragiale este ca specie a genului epic :schita. |
|
Sus
